Mărțișor

Bun venit,
străin început de primăvară gri
cu ploi dese și vreme rea
pe care o simt până în oase,
cu adieri înțepătoare, dezamorțești...
și mă trezești cu tot ce îmi arăți,
de sub perdeaua albă, rece a firii,
că am ucis în gând, când nu știam...
Îmi pare rău că sunt la fel,
tot un morman de atomi și eu
ca toate zambilele de martie;
deci prefă-te că nu m-auzi, culege-mă,
separă-mă de propria-mi rădăcină,
apoi leagă-mi cravata de jnur roșu la gât
și lasă-mă să m-ofilesc încet
la marginea mesei de care îmi rezim ideile
pe coate, cu palmele... în timp...
s-ajung să mă fac una cu toate petalele
pe care le smulgi astăzi din trupul meu.

Oraș gol

Oraș gol și umed uitat în degradare,
Sirene gem pe malul Jiului
Tu le-nvelești cu aripi mari de trotuare

Oraș gol, îmi pari nepăsător și fad
Lași trecători să se confunde-n gri,
Lumina felinarelor să picure pe asfalt

Oraș gol, de gheață cu prejudecăți
Vrei toți copacii cu ramuri drepte
Pe mine la fel... mă vrei ca ultimele dăți.

Piere pe piele

Umeri în palme, 

Privirea un rece verde de paris

Concentrată într-o singură picătură

Pe obraz...semne de dinți,

Urme în carne

Săruturi moarte sub ruj

Peste buze cu gust de nicotină

Seri de toamnă cu parfumuri dulci,

Umbre, frisoane,

Palme pe cearsaf, gânduri în perenă

Tot somnul dat la schimb pe vise,

Linişte... pe-o stare de migrenă.

Maine o sa treaca, dar astazi...

Sa rasune viori

in cantece de jale

sa bem, sa plagem

sa cantam

ca simt fiori

si tremurat...

singuratate

si moarte in atomi;

astazi ma doare

si o sa plec

spre nu stiu unde

dar nu mai vreau

ca sa raman

in asternutul

plin de vise

si frustrari

e ultima noapte...

cand iti mai scriu

caci imi inchipui

ca maine uit

si o sa zambesc

si n-am sa stiu...

si n-am sa fiu.

Miner

Tânjesc după culoare şi aer curat

îngropat în bulgări de cărbune gri

şi întuneric de grotă,

prieteni îmi sunt umbrele

şi dansul lor amețitor

la lumina lanternei din frunte,

sap răni în palmele aspre

şi un strop de sânge negru

îmi picură în praf pe bocanci;

zâmbesc... cu satisfacție copilărească

şi m-afund tot mai tare

în tainele nopții negre şi lungi,

subsolul mi-e casă iar cautarea lumină.

C17H19NO3

Ce dulce boala
visarea asta de morfina:
vene invelite in sute de culori
voce de pian si de viori

Dar eu ma sting incet

peste paharele de lacrimi

ce ma imbata

Si rad, si cant pe strazi

cu fiecare raza de lumina

cu care imi sapi 

sub coaste un mormant

Pleaca departe...

cu parfumul tau 

de trandafiri de mai

si ochii dulci si mari ca de copil

eu sunt acum pe moarte

si nu mai cred nimic

eu nu iubesc 

si ma hranesc doar cu amar.

Cabana fermecată

Prin lemnul vechi de brad înmaronit
Și mușchi crescuți cu muguri și cu flori,
Mă văd pierdut sub chipurile multe
De umbre care cântă alternâdu-și tonul

În cercul meu de pe balconul de smarald
Cu basme în care nimeni nu mai crede
Visez până la zori cu elfi și vrăjitoare
Și râd de parcă n-am mai râs cu morții

Și râd cu toții la cabana fermecată
Unde miroase dulce a veșnic violet
Din flori de liliac crescute înauntru
Și mii de amintiri crăpate în pereți

Bancuța ce-o vedeți la cabana cu legende
E locul unde poți să simți secundele cum zac
În ochii bătrânului care se odihnește
Sătul de atâta timp să fie, pare a fi uitat.